“Tulburătoarele descoperiri ale Harului.. “
.. Fata crescuse în livada de cireşi a unei ferme ceva mai la nord de Traverse City, Michigan. Părinţii ei, oameni de modă veche, au reacţionat destul de agresiv la cercelul pe care şi-l înfipsese în nas, la genul de muzică pe care îl asculta şi la fustele cam scurte. Au pedepsit-o de câteva ori, refuzându-i anumite privilegii, făcând-o să fiarbă de furie. “Te urăsc!”, i-a strigat odată tatălui ei în urma unei discuţii aprinse pe când trântea uşa de la cameră, apoi şi-a pus în aplicare planul pe care îl repetase în gând de zeci de ori. A fugit de acasă.
Trecuse prin Detroit o singură dată în viaţă, cu ocazia unei excursii organizate de tineretul bisericii la meciul celor de la Tigers. Întrucât ziarele din Traverse City aveau grijă să zugrăvească în cele mai sumbre culori bandele, drogurile şi violenţele din zona urbană a oraşului Detroit, a socotit că acesta va fi ultimul loc în care părinţii or s-o caute. California, poate, sau Florida, însă nicidecum Detroit.
A doua zi, i-a ieşit în cale un bărbat la volanul celei mai grozave maşini din câte văzuse. Acesta a luat-o în maşină, i-a făcut cinste cu un prânz şi i-a oferit găzduire. Apoi i-a dat nişte pastile care au făcut-o să se simtă mai bine ca oricând. Avusese dreptate, a conchis ea: părinţii o privaseră de toată distracţia.
Traiul cel bun a continuat o lună, două luni, un an întreg. Omul cu maşina grozavă, căruia îi spunea “Şefu’ “, a învăţat-o câteva lucruri plăcute bărbaţilor. Dat fiind că era minoră, bărbaţii se arătau dispuşi să plătească în plus pentru ea. Locuia în apartamentul luxos de pe acoperiş şi putea să apeleze la room service ori de câte ori poftea. Îşi amintea, din când în când, de ai săi, însă viaţa lor i se părea acum atât de plictisitoare şi provincială încât nu-şi putea închipui cum de-şi petrecuse toată viaţa într-un asemenea loc.
A neliniştit-o puţin fotografia de pe cutiile de lapte sub care stătea scris cu litere mari: “Aţi întâlnit acest copil?” Însă părul ei devenise, între timp, blond şi nimeni n-ar mai fi confundat-o cu un copil, aşa machiată cum era şi cu toate bijuteriile acelea care-i găureau trupul. Dincolo de asta, majoritatea prietenilor săi erau fugiţi de acasă şi nu era nimeni în Detroit care să o toarne.
Peste un an, au apărut primele semne ale unei palori bolnăvicioase, iar faptul că şefu’ devenise brusc atât de rău a mirat-o peste măsură. “În ziua de azi, nu ne putem face de cap”, a mârâit el, apoi, până să se dezmeticească, a azvârlit-o în stradă, lăsând-o de izbelişte, fără un ban în buzunar. Cu toate că încă mai găsea clienţi, de vreo două ori pe noapte, puţinul astfel câştigat era menit să-i întreţină dependenţa. Iarna a găsit-o dormind pe grătarele de metal din spatele magazinelor universale. “Dormind” e doar un fel de a spune, pe timpul nopţii, în zona urbană a oraşului Detroit, o adolescentă trebuie să-şi păstreze simţurile treze. În jurul ochilor i se săpaseră cearcăne adânci. Tusea i se agravase.
Într-una dintre nopţi, pe când ciulea urechile la zgomotul paşilor, a înţeles deodată că trăia o altă viaţă. Femeia de lume care se credea dispăruse cu totul. Nu mai era decât o fetiţă pierdută în hăţişul unui oraş rece şi înfricoşător. A năpădit-o, atunci, un plânset înfundat. N-avea nimic şi îi era foame. Simţea nevoia unei doze. Ghemuindu-şi picioarele sub trup, dârdâia acoperită cu ziarele pe care le îngrămădise peste haină. Un resort ascuns al memoriei i-a readus în minte o singură imagine: luna mai în Traverse City, perioada în care înfloresc un milion de cireşi, alergând alături de câinele ei, un golden retriever, după o minge de tenis, printre şirurile nesfârşite de pomi în floare.
Doamne, de ce am plecat?, a rostit în cugetul ei, simţindu-şi inima sfâşiată de durere. Câinele meu mănâncă mai bine decât mine. Printre, suspine, a înţeles într-o străfulgerare că nu-şi doreşte nimic mai mult decât sa se întoarcă acasă.
De trei ori a sunat şi de fiecare dată a răspuns robotul. A închis de două ori fără să lase mesaj, însă a treia oară a spus: “Tati, mami, sunt eu. Mă gândeam să vin acasă, dacă se poate. Am să iau un autobuz spre voi, care va ajunge mâine, pe la miezul nopţii. Dacă n-o să fiţi acolo, atunci îmi văd de drum spre Canada.”
Călătoria dintre Detroit şi Traverse City, cu toate opririle, ţine aproximativ şapte ore, vreme în care a înceăut sa-şi dea seama de neajunsurile planului pe care şi-l făcuse. Şi, dacă parinţii ei plecaseră din oraş şi nu ascultaseră mesajul? N-ar fi trebuit, oare, să mai aştepte o zi sau două până va fi reuşit să-i prindă? Şi chiar dacă erau acasă, îşi închipuiseră, probabil, că murise de mult. S-ar fi cuvenit să le lase un timp să-şi revină din şoc.
Gândurile îi fugeau când la toate aceste îngrijorări, când la discursul pe care se pregătea să-l rostească în faţa tatălui ei: “Tată, îmi pare rău. Ştiu c-am greşit. Nu e vina ta; vinovată sunt doar eu. Tată, poţi să mă ierţi?” Îşi repeta cuvintele întruna, gâtuită de emoţie fie şi numai închipuindu-şi cum aveau să se petreacă lucrurile. Nu-şi mai ceruse de ani întregi iertare de la cineva.
Autobuzul înainta cu farurile aprinse încă de la Bay City. Fulgi de zăpadă minusculi se aşterneau pe şoseaua uzată de trecerea miilor de cauciucuri, iar din asfalt se ridicau aburi. Uitase cât de întunecată putea fi noaptea pe-aici. Năluca unei căprioare a săgetat de-a curmezişul străzii,iar autobuzul s-a smucit într-un viraj brusc. Din când în când, pe margine, câte un panou. Un semn care anunţa câte mile mai sunt de parcurs până la Traverse City. O, Doamne.
Pe când , în sfârşit, autobuzul intra în autogară, cu frânele şuierând în semn de protest, şoferul le-a dat de ştire călătorilor, la microfon, cu o voce cârâită: “Cincisprezece minute, oameni buni. Atât stăm.” Cinsprezece minute care aveau să-i pecetluiască soarta. S-a privit în oglindă, şi-a netezit părul şi şi-a şters urmele de ruj de pe dinţi. Apoi, uitându-se la petele de tutun îngălbenite pe degete, s-a întrebat dacă părinţii ei le vor observa. Asta, dacă erau acolo.
Coborând, a pătruns în sala de aşteptare, neştiind la ce să se aştepte. Nici una dintre miile de scene pe care şi le derulase în minte n-ar fi avut cum s-o pregătească pentru ce urma. În sala de aşteptare cu pereţi de beton şi scaune de plastic a autogării din Traverse City, Michigan, o aşteptau patruzeci de fraţi şi surori, mătuşi, unchi şi verişori, o bunică şi o străbunică, pe deasupra. Purtau cu toţii pălărioare caragioase de petrecere şi trompeţele zgomotoase, iar pe zidul din spate al sălii stătea lipit un afiş uriaş, pe care scria: “Bine ai venit acasă!”
Iar din mulţimea celor care veniseră că o întâmpine a ieşit, apoi, tatăl ei. Cu privirea înceţoşată de lacrimile scurse pe obraji asemenea unor şiroaie fierbinţi de argint viu, a dat să-şi rostească discursul învăţat pe de rost: “Tată, îmi pare rău. Ştiu…”
El, însă, a oprit-o. “Nu vorbi, copilă. N-avem timp de asta. Nu e timp pentru scuze. Ai să întârzii la petrecere. Am pregătit pentru tine un banchet acasă.”
.. din cartea “Tulburătoarele descoperiri ale Harului” de Philip Yancey
COMANDĂ ACCESÂND: http://librariabetania.blogspot.com
Pe tine cum te cheama?
Au fost o data patru vecini, oameni foarte ciudati, care se numeau CINEVA, FIECARE, ORICINE si NIMENI. Modul lor de viata era o rusine. De exemplu: CINEVA isi barfea vecinul. FIECARE stia ca acest lucru era pacat. ORICINE ar fi putut refuza sa asculte, dar NIMENI n-o facea. ORICINE stia ca FIECARE vorbea despre CINEVA. Toti apartineau de aceiasi biserica. FIECARE vroia sa se inchine, dar nu mergea la biserica pt ca nu vorbea cu ORICINE. CINEVA se arata credincios la biserica, dar de lucrat nu lucra NIMENI. Cand era nevoie de ceva FIECARE se gandea ca CINEVA ar putea-o face mai bine ca el. Ghiciti cine o facea? NIMENI.
PS: Pe tine cum te cheama?.. cat despre mine .. am uitat cum ma cheama. Inca ma mai intreb care-mi este numele. Trist e ca suntem multi care purtam, fara sa stim probabil, cel putin un nume dintre cele patru.
It’s His footprint, not mine
Footprints In The Sand ~~ by Leona Lewis ~~
“My son, I love you and I will never leave you.
During the times of suffering, when you see only one set of footprints,
it was then I carried you.”
The MARKER la Cerbul de Aur 2009
Trupa The MARKER a reuşit să se califice la Cerbul De Aur 2009 după o luptă acerbă în preliminariile la care au participat peste 100 de artişti şi formaţii de valoare din Romania. Ei vor fi prezenţi la finala concursului din Braşov care va avea loc între 2 şi 7 septembrie 2009.
Astfel, ei confirmă corectitudinea şi calitatea jurizării concursului Global Battle Of The Bands, unde orice artist are şanse egale. Total necunoscuţi până la câştigarea GBOB Romania 2008 unde au fost remarcaţi de juriul internaţional, ei au reuşit să impresioneze la finala mondială din decembrie de la Londra unde Glen Matlock (Sex Pistols) le-a înmânat oficial trofeul GBOB 2008 pentru cea mai bună trupă nouă din Romania. De curând au încheiat un contract cu cunoscuta casă de producţie ROTON din Bucureşti care le va produce viitoarele albume şi videoclipuri.
Pe data de 6 septembrie THE MARKER ar fi trebuit să fie prezenţi la GBOB Festival în Antwerpen (Anvers) în Belgia unde au fost invitaţi dar a trebuit să renunţe pentru a putea fi prezenţi la Cerbul de Aur.
Puteti afla mai multe despre ei accesand site-ul oficial al trupei www.themarker.ro sau pe web site-ul oficial al Global Battle OfThe Bands www.gbob.com
Sursa: http://www.metalhead.ro/stiri/The_Marker_reprezinta_Romania_la_Cerbul_De_Aur_2009-aid-68047-l-1
INTERVIU CU DUMNEZEU
-Ai vrea să-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.
-Dacă ai timp… am răspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce întrebari ai vrea să-mi pui?
-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu a răspuns:
-Faptul că se plictisesc de copilarie, se grăbesc să crească, apoi iarăşi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi apoi îşi cheltuiesc banii ca să-şi refacă sănătatea; faptul că se gândesc cu teama la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodata şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
-Ca un părinte, care sunt câteva din lecţiile de viată, pe care ai dori să le înveţe copiii Tăi?
-Să inveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani ca acestea să se vindece; să învete că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că de asemenea trebuie să se ierte pe ei înşişi.
-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind si a zis:
-Doar faptul că sunt aici, întotdeuna…
de Octavian Paler (1926-2007)
Credit garantat cu sufletul
Eşti gata să-ţi pui sufletul la bătaie pentru a obţine un împrumut în aceste vremuri grele de criză economică? Ei bine, în Lituania, ţara lovită din plin de criză, acest lucru este posibil, relateaza Yahoo News.
Această opţiune de garantare este oferită de o companie de credit din ţară. Patronul companiei de credit spune că doritorii de finanţări vor trebui să semneze un contract prin care se angajează să garanteze cu sufletul. Nu este nevoie de documente de venit şi nici măcar de numele întreg, prenumele fiind suficient. În cazul în care oamenii refuză să plătească nu vor suferi agresiuni fizice şi nici nu vor primi vizite din partea recuperatorilor. Datornicii nu vor mai avea suflet şi gata.
Sursa: http://www.atitudinea.ro/articole/diverse/credit+garantat+cu+sufletul
Concert THE MARKER
Formaţia THE MARKER va susţine un concert live la Bucureşti, organizat de “High Vision Studio” şi “Centrul Creştin Emanuel”.
În data de 4 IULIE ora 19:00, eşti invitat la concertul trupei de băieţi, care a caştigat în luna octombrie 2008, Finala Românească Global Battle of the Bands şi au lăsat o impresie excelentă la Finala Mondială GBOB din Londra.
Tânăra formaţie a luat naştere acum un an, când braşovenii: Paul Mateş (solist&chitarist), împreună cu Andrei Prodan (backing vocal&bass), s-au hotărât să înfiinţeze o nouă trupă, după ce au renunţat la formaţia din care au făcut parte timp de 5 ani. Căutând un toboşar, Paul îşi aduce aminte de concertul în care l-a remarcat pe Octav, ia legătura cu el şi îi propune un viitor muzical împreună. După mai multe concerte prin ţară, formaţia începe tot mai mult să simtă nevoia de un al doilea chitarist, iar Octav îl invită pe prietenul său Claudiu să se alăture trupei.
The Marker au fost invitaţi să înregistreze doua zile în renumitele studiouri din Londra, iar compania MUSIC EUROPE le-a propus un contract de management internaţional.
Pentru a afla mai multe informaţii despre tânăra formaţie accesează: www.themarker.ro
