Proiect realizat de studentii: Petrică Muntean, Emanuil Silaghi şi Iulia Prodan
Good 2 know!
Sa sperăm că va-ţi relaxat bine în 2009 pentru că..
15 aug 2010 (Sf. Maria) este duminică
25 dec 2010 este sâmbătă
26 dec 2010 este duminică
1 ian 2011 este sâmbătă
2 ian 2011 este duminică
Însă, să vă bucuraţi pentru că rămân libere..
A doua zi de Paşti
A doua zi de Rusalii
1 Decembrie 2010
2010
Pentru ca intensitatea vietii nu are absolut nici o legatura cu durata ei, va doresc multi ani intensi si luminati ! 
The True Meaning Of Christmas – by Brian K. Walters
In todays’ day and time,
it’s easy to lose sight,
of the true meaning of Christmas
and one special night.
When we go shopping,
We say “How much will it cost?”
Then the true meaning of Christmas,
Somehow becomes lost.
Amidst the tinsel, glitter
And ribbons of gold,
We forget about the child,
born on a night so cold.
The children look for Santa
In his big, red sleigh
Never thinking of the child
Whose bed was made of hay.
In reality,
When we look into the night sky,
We don’t see a sleigh
But a star, burning bright and high.
A faithful reminder,
Of that night so long ago,
And of the child we call Jesus,
Whose love, the world would know.
Editura CASA CĂRŢII
Ghid de artă creștină, Michelle P. Brown
Acest ghid este o trecere în revistă a artei creștine ce cuprinde începuturile, drumul cultural și istoric, interesul pentru artă de-a lungul istoriei creştinismului cu etapele ei de indiferență sau exces, până în epoca modernă. Cartea nu se adresează doar celor care știu să îmbine culorile sau să cioplească piatra, ci tuturor celor interesați de patrimoniul cultural al lumii sau de înțelegerea forței emoționale și estetice a artei. Totodată veți descoperi lucruri interesante cum ar fi faptul că păunul era unul din simbolurile creștinismului primelor secole, despre a cărui carne se credea că nu putrezeşte devenind astfel un simbol ideal al Învierii, sau că gălbeneaua, care în lumea veche simboliza renașterea.
Veți afla că cel mai cunoscut dintre simbolurile creştinismului, peştele, pentru care termenul grecesc este Ichtus, a constituit un acrostih, lămurit de Tertulian, unul din părinţii Bisericii secolului al III-lea, literele sale putând fi dezvoltate spre a forma expresia în greacă Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Arta creştină a transmis de-a lungul istoriei învăţăturile religioase prin simboluri şi imagini recognoscibile reușind să unească puncte comune semnificative între artă, credințele creștine și contextul social. Grigore cel Mare a spus „În imagini citesc cei neştiutori de carte”, reușind să surprindă rolul artei în stimularea meditației private și a unei reacții afective și intelectuale din partea individului. Sfânta Scriptură susține această abordare vizuală prin mijloacele metaforice cu care caută să comunice conceptele extraordinare şi mecanismele ştiinţifice prin care planul lui Dumnezeu a fost îndeplinit.
Consiliere și psihoterapie pastorală, dr. Sorin Săndulache
A apărut pe piața românească o carte de specialitate, scrisă de autor român, care tratează problematica consilierii creștine din punct de vedere teoretic și practic, la un nivel științific și teologic de calibru.
Lucrarea dr. Sorin Săndulache este un manual laborios care are capacitatea de a-l conduce pe cititor într-o comunicare intrapersonală spre adâncurile și problema sufletului. Este o sinteză care deschide orizonturi spre descoperirea și înțelegerea câtorva dintre structurile și funcțiile psihicului omenesc, la care cititorul poate face referință pentru înțelegerea proprie și a semenului său. Lecturarea acestei cărți realizată cu iscusință și profesionalism, devine un instrument redutabil nu doar pentru slujitorii din segmentul social și religios, profesori sau studenți, ci pentru oricine este implicat în cea mai nobilă și îndeosebi cea mai grea muncă, aceea a lucrării cu sufletul oamenilor. Cu experiență și competență medicală, teologică și filozofică autorul sintetizează lucrarea în două părți: generală, cuprinzând datele teoretice ale consilierii și psihoterapiei de orientare creștină, și aplicativă, tratând domeni ale aplicării consilierii și psihoterapiei.
Valoarea informațiilor acestui volum recomandă cartea și consider că toți ar trebui să avem în bibliotecile noastre un astfel de exemplar, indiferent de aria de slujire sau activitatea profesională.
“Tulburătoarele descoperiri ale Harului.. “
.. Fata crescuse în livada de cireşi a unei ferme ceva mai la nord de Traverse City, Michigan. Părinţii ei, oameni de modă veche, au reacţionat destul de agresiv la cercelul pe care şi-l înfipsese în nas, la genul de muzică pe care îl asculta şi la fustele cam scurte. Au pedepsit-o de câteva ori, refuzându-i anumite privilegii, făcând-o să fiarbă de furie. “Te urăsc!”, i-a strigat odată tatălui ei în urma unei discuţii aprinse pe când trântea uşa de la cameră, apoi şi-a pus în aplicare planul pe care îl repetase în gând de zeci de ori. A fugit de acasă.
Trecuse prin Detroit o singură dată în viaţă, cu ocazia unei excursii organizate de tineretul bisericii la meciul celor de la Tigers. Întrucât ziarele din Traverse City aveau grijă să zugrăvească în cele mai sumbre culori bandele, drogurile şi violenţele din zona urbană a oraşului Detroit, a socotit că acesta va fi ultimul loc în care părinţii or s-o caute. California, poate, sau Florida, însă nicidecum Detroit.
A doua zi, i-a ieşit în cale un bărbat la volanul celei mai grozave maşini din câte văzuse. Acesta a luat-o în maşină, i-a făcut cinste cu un prânz şi i-a oferit găzduire. Apoi i-a dat nişte pastile care au făcut-o să se simtă mai bine ca oricând. Avusese dreptate, a conchis ea: părinţii o privaseră de toată distracţia.
Traiul cel bun a continuat o lună, două luni, un an întreg. Omul cu maşina grozavă, căruia îi spunea “Şefu’ “, a învăţat-o câteva lucruri plăcute bărbaţilor. Dat fiind că era minoră, bărbaţii se arătau dispuşi să plătească în plus pentru ea. Locuia în apartamentul luxos de pe acoperiş şi putea să apeleze la room service ori de câte ori poftea. Îşi amintea, din când în când, de ai săi, însă viaţa lor i se părea acum atât de plictisitoare şi provincială încât nu-şi putea închipui cum de-şi petrecuse toată viaţa într-un asemenea loc.
A neliniştit-o puţin fotografia de pe cutiile de lapte sub care stătea scris cu litere mari: “Aţi întâlnit acest copil?” Însă părul ei devenise, între timp, blond şi nimeni n-ar mai fi confundat-o cu un copil, aşa machiată cum era şi cu toate bijuteriile acelea care-i găureau trupul. Dincolo de asta, majoritatea prietenilor săi erau fugiţi de acasă şi nu era nimeni în Detroit care să o toarne.
Peste un an, au apărut primele semne ale unei palori bolnăvicioase, iar faptul că şefu’ devenise brusc atât de rău a mirat-o peste măsură. “În ziua de azi, nu ne putem face de cap”, a mârâit el, apoi, până să se dezmeticească, a azvârlit-o în stradă, lăsând-o de izbelişte, fără un ban în buzunar. Cu toate că încă mai găsea clienţi, de vreo două ori pe noapte, puţinul astfel câştigat era menit să-i întreţină dependenţa. Iarna a găsit-o dormind pe grătarele de metal din spatele magazinelor universale. “Dormind” e doar un fel de a spune, pe timpul nopţii, în zona urbană a oraşului Detroit, o adolescentă trebuie să-şi păstreze simţurile treze. În jurul ochilor i se săpaseră cearcăne adânci. Tusea i se agravase.
Într-una dintre nopţi, pe când ciulea urechile la zgomotul paşilor, a înţeles deodată că trăia o altă viaţă. Femeia de lume care se credea dispăruse cu totul. Nu mai era decât o fetiţă pierdută în hăţişul unui oraş rece şi înfricoşător. A năpădit-o, atunci, un plânset înfundat. N-avea nimic şi îi era foame. Simţea nevoia unei doze. Ghemuindu-şi picioarele sub trup, dârdâia acoperită cu ziarele pe care le îngrămădise peste haină. Un resort ascuns al memoriei i-a readus în minte o singură imagine: luna mai în Traverse City, perioada în care înfloresc un milion de cireşi, alergând alături de câinele ei, un golden retriever, după o minge de tenis, printre şirurile nesfârşite de pomi în floare.
Doamne, de ce am plecat?, a rostit în cugetul ei, simţindu-şi inima sfâşiată de durere. Câinele meu mănâncă mai bine decât mine. Printre, suspine, a înţeles într-o străfulgerare că nu-şi doreşte nimic mai mult decât sa se întoarcă acasă.
De trei ori a sunat şi de fiecare dată a răspuns robotul. A închis de două ori fără să lase mesaj, însă a treia oară a spus: “Tati, mami, sunt eu. Mă gândeam să vin acasă, dacă se poate. Am să iau un autobuz spre voi, care va ajunge mâine, pe la miezul nopţii. Dacă n-o să fiţi acolo, atunci îmi văd de drum spre Canada.”
Călătoria dintre Detroit şi Traverse City, cu toate opririle, ţine aproximativ şapte ore, vreme în care a înceăut sa-şi dea seama de neajunsurile planului pe care şi-l făcuse. Şi, dacă parinţii ei plecaseră din oraş şi nu ascultaseră mesajul? N-ar fi trebuit, oare, să mai aştepte o zi sau două până va fi reuşit să-i prindă? Şi chiar dacă erau acasă, îşi închipuiseră, probabil, că murise de mult. S-ar fi cuvenit să le lase un timp să-şi revină din şoc.
Gândurile îi fugeau când la toate aceste îngrijorări, când la discursul pe care se pregătea să-l rostească în faţa tatălui ei: “Tată, îmi pare rău. Ştiu c-am greşit. Nu e vina ta; vinovată sunt doar eu. Tată, poţi să mă ierţi?” Îşi repeta cuvintele întruna, gâtuită de emoţie fie şi numai închipuindu-şi cum aveau să se petreacă lucrurile. Nu-şi mai ceruse de ani întregi iertare de la cineva.
Autobuzul înainta cu farurile aprinse încă de la Bay City. Fulgi de zăpadă minusculi se aşterneau pe şoseaua uzată de trecerea miilor de cauciucuri, iar din asfalt se ridicau aburi. Uitase cât de întunecată putea fi noaptea pe-aici. Năluca unei căprioare a săgetat de-a curmezişul străzii,iar autobuzul s-a smucit într-un viraj brusc. Din când în când, pe margine, câte un panou. Un semn care anunţa câte mile mai sunt de parcurs până la Traverse City. O, Doamne.
Pe când , în sfârşit, autobuzul intra în autogară, cu frânele şuierând în semn de protest, şoferul le-a dat de ştire călătorilor, la microfon, cu o voce cârâită: “Cincisprezece minute, oameni buni. Atât stăm.” Cinsprezece minute care aveau să-i pecetluiască soarta. S-a privit în oglindă, şi-a netezit părul şi şi-a şters urmele de ruj de pe dinţi. Apoi, uitându-se la petele de tutun îngălbenite pe degete, s-a întrebat dacă părinţii ei le vor observa. Asta, dacă erau acolo.
Coborând, a pătruns în sala de aşteptare, neştiind la ce să se aştepte. Nici una dintre miile de scene pe care şi le derulase în minte n-ar fi avut cum s-o pregătească pentru ce urma. În sala de aşteptare cu pereţi de beton şi scaune de plastic a autogării din Traverse City, Michigan, o aşteptau patruzeci de fraţi şi surori, mătuşi, unchi şi verişori, o bunică şi o străbunică, pe deasupra. Purtau cu toţii pălărioare caragioase de petrecere şi trompeţele zgomotoase, iar pe zidul din spate al sălii stătea lipit un afiş uriaş, pe care scria: “Bine ai venit acasă!”
Iar din mulţimea celor care veniseră că o întâmpine a ieşit, apoi, tatăl ei. Cu privirea înceţoşată de lacrimile scurse pe obraji asemenea unor şiroaie fierbinţi de argint viu, a dat să-şi rostească discursul învăţat pe de rost: “Tată, îmi pare rău. Ştiu…”
El, însă, a oprit-o. “Nu vorbi, copilă. N-avem timp de asta. Nu e timp pentru scuze. Ai să întârzii la petrecere. Am pregătit pentru tine un banchet acasă.”
.. din cartea “Tulburătoarele descoperiri ale Harului” de Philip Yancey
COMANDĂ ACCESÂND: http://librariabetania.blogspot.com
Pe tine cum te cheama?
Au fost o data patru vecini, oameni foarte ciudati, care se numeau CINEVA, FIECARE, ORICINE si NIMENI. Modul lor de viata era o rusine. De exemplu: CINEVA isi barfea vecinul. FIECARE stia ca acest lucru era pacat. ORICINE ar fi putut refuza sa asculte, dar NIMENI n-o facea. ORICINE stia ca FIECARE vorbea despre CINEVA. Toti apartineau de aceiasi biserica. FIECARE vroia sa se inchine, dar nu mergea la biserica pt ca nu vorbea cu ORICINE. CINEVA se arata credincios la biserica, dar de lucrat nu lucra NIMENI. Cand era nevoie de ceva FIECARE se gandea ca CINEVA ar putea-o face mai bine ca el. Ghiciti cine o facea? NIMENI.
PS: Pe tine cum te cheama?.. cat despre mine .. am uitat cum ma cheama. Inca ma mai intreb care-mi este numele. Trist e ca suntem multi care purtam, fara sa stim probabil, cel putin un nume dintre cele patru.
It’s His footprint, not mine
Footprints In The Sand ~~ by Leona Lewis ~~
“My son, I love you and I will never leave you.
During the times of suffering, when you see only one set of footprints,
it was then I carried you.”
