.. Fata crescuse în livada de cireşi a unei ferme ceva mai la nord de Traverse City, Michigan. Părinţii ei, oameni de modă veche, au reacţionat destul de agresiv la cercelul pe care şi-l înfipsese în nas, la genul de muzică pe care îl asculta şi la fustele cam scurte. Au pedepsit-o de câteva ori, refuzându-i anumite privilegii, făcând-o să fiarbă de furie. “Te urăsc!”, i-a strigat odată tatălui ei în urma unei discuţii aprinse pe când trântea uşa de la cameră, apoi şi-a pus în aplicare planul pe care îl repetase în gând de zeci de ori. A fugit de acasă.
Trecuse prin Detroit o singură dată în viaţă, cu ocazia unei excursii organizate de tineretul bisericii la meciul celor de la Tigers. Întrucât ziarele din Traverse City aveau grijă să zugrăvească în cele mai sumbre culori bandele, drogurile şi violenţele din zona urbană a oraşului Detroit, a socotit că acesta va fi ultimul loc în care părinţii or s-o caute. California, poate, sau Florida, însă nicidecum Detroit.
A doua zi, i-a ieşit în cale un bărbat la volanul celei mai grozave maşini din câte văzuse. Acesta a luat-o în maşină, i-a făcut cinste cu un prânz şi i-a oferit găzduire. Apoi i-a dat nişte pastile care au făcut-o să se simtă mai bine ca oricând. Avusese dreptate, a conchis ea: părinţii o privaseră de toată distracţia.
Traiul cel bun a continuat o lună, două luni, un an întreg. Omul cu maşina grozavă, căruia îi spunea “Şefu’ “, a învăţat-o câteva lucruri plăcute bărbaţilor. Dat fiind că era minoră, bărbaţii se arătau dispuşi să plătească în plus pentru ea. Locuia în apartamentul luxos de pe acoperiş şi putea să apeleze la room service ori de câte ori poftea. Îşi amintea, din când în când, de ai săi, însă viaţa lor i se părea acum atât de plictisitoare şi provincială încât nu-şi putea închipui cum de-şi petrecuse toată viaţa într-un asemenea loc.
A neliniştit-o puţin fotografia de pe cutiile de lapte sub care stătea scris cu litere mari: “Aţi întâlnit acest copil?” Însă părul ei devenise, între timp, blond şi nimeni n-ar mai fi confundat-o cu un copil, aşa machiată cum era şi cu toate bijuteriile acelea care-i găureau trupul. Dincolo de asta, majoritatea prietenilor săi erau fugiţi de acasă şi nu era nimeni în Detroit care să o toarne.
Peste un an, au apărut primele semne ale unei palori bolnăvicioase, iar faptul că şefu’ devenise brusc atât de rău a mirat-o peste măsură. “În ziua de azi, nu ne putem face de cap”, a mârâit el, apoi, până să se dezmeticească, a azvârlit-o în stradă, lăsând-o de izbelişte, fără un ban în buzunar. Cu toate că încă mai găsea clienţi, de vreo două ori pe noapte, puţinul astfel câştigat era menit să-i întreţină dependenţa. Iarna a găsit-o dormind pe grătarele de metal din spatele magazinelor universale. “Dormind” e doar un fel de a spune, pe timpul nopţii, în zona urbană a oraşului Detroit, o adolescentă trebuie să-şi păstreze simţurile treze. În jurul ochilor i se săpaseră cearcăne adânci. Tusea i se agravase.
Într-una dintre nopţi, pe când ciulea urechile la zgomotul paşilor, a înţeles deodată că trăia o altă viaţă. Femeia de lume care se credea dispăruse cu totul. Nu mai era decât o fetiţă pierdută în hăţişul unui oraş rece şi înfricoşător. A năpădit-o, atunci, un plânset înfundat. N-avea nimic şi îi era foame. Simţea nevoia unei doze. Ghemuindu-şi picioarele sub trup, dârdâia acoperită cu ziarele pe care le îngrămădise peste haină. Un resort ascuns al memoriei i-a readus în minte o singură imagine: luna mai în Traverse City, perioada în care înfloresc un milion de cireşi, alergând alături de câinele ei, un golden retriever, după o minge de tenis, printre şirurile nesfârşite de pomi în floare.
Doamne, de ce am plecat?, a rostit în cugetul ei, simţindu-şi inima sfâşiată de durere. Câinele meu mănâncă mai bine decât mine. Printre, suspine, a înţeles într-o străfulgerare că nu-şi doreşte nimic mai mult decât sa se întoarcă acasă.
De trei ori a sunat şi de fiecare dată a răspuns robotul. A închis de două ori fără să lase mesaj, însă a treia oară a spus: “Tati, mami, sunt eu. Mă gândeam să vin acasă, dacă se poate. Am să iau un autobuz spre voi, care va ajunge mâine, pe la miezul nopţii. Dacă n-o să fiţi acolo, atunci îmi văd de drum spre Canada.”
Călătoria dintre Detroit şi Traverse City, cu toate opririle, ţine aproximativ şapte ore, vreme în care a înceăut sa-şi dea seama de neajunsurile planului pe care şi-l făcuse. Şi, dacă parinţii ei plecaseră din oraş şi nu ascultaseră mesajul? N-ar fi trebuit, oare, să mai aştepte o zi sau două până va fi reuşit să-i prindă? Şi chiar dacă erau acasă, îşi închipuiseră, probabil, că murise de mult. S-ar fi cuvenit să le lase un timp să-şi revină din şoc.
Gândurile îi fugeau când la toate aceste îngrijorări, când la discursul pe care se pregătea să-l rostească în faţa tatălui ei: “Tată, îmi pare rău. Ştiu c-am greşit. Nu e vina ta; vinovată sunt doar eu. Tată, poţi să mă ierţi?” Îşi repeta cuvintele întruna, gâtuită de emoţie fie şi numai închipuindu-şi cum aveau să se petreacă lucrurile. Nu-şi mai ceruse de ani întregi iertare de la cineva.
Autobuzul înainta cu farurile aprinse încă de la Bay City. Fulgi de zăpadă minusculi se aşterneau pe şoseaua uzată de trecerea miilor de cauciucuri, iar din asfalt se ridicau aburi. Uitase cât de întunecată putea fi noaptea pe-aici. Năluca unei căprioare a săgetat de-a curmezişul străzii,iar autobuzul s-a smucit într-un viraj brusc. Din când în când, pe margine, câte un panou. Un semn care anunţa câte mile mai sunt de parcurs până la Traverse City. O, Doamne.
Pe când , în sfârşit, autobuzul intra în autogară, cu frânele şuierând în semn de protest, şoferul le-a dat de ştire călătorilor, la microfon, cu o voce cârâită: “Cincisprezece minute, oameni buni. Atât stăm.” Cinsprezece minute care aveau să-i pecetluiască soarta. S-a privit în oglindă, şi-a netezit părul şi şi-a şters urmele de ruj de pe dinţi. Apoi, uitându-se la petele de tutun îngălbenite pe degete, s-a întrebat dacă părinţii ei le vor observa. Asta, dacă erau acolo.
Coborând, a pătruns în sala de aşteptare, neştiind la ce să se aştepte. Nici una dintre miile de scene pe care şi le derulase în minte n-ar fi avut cum s-o pregătească pentru ce urma. În sala de aşteptare cu pereţi de beton şi scaune de plastic a autogării din Traverse City, Michigan, o aşteptau patruzeci de fraţi şi surori, mătuşi, unchi şi verişori, o bunică şi o străbunică, pe deasupra. Purtau cu toţii pălărioare caragioase de petrecere şi trompeţele zgomotoase, iar pe zidul din spate al sălii stătea lipit un afiş uriaş, pe care scria: “Bine ai venit acasă!”
Iar din mulţimea celor care veniseră că o întâmpine a ieşit, apoi, tatăl ei. Cu privirea înceţoşată de lacrimile scurse pe obraji asemenea unor şiroaie fierbinţi de argint viu, a dat să-şi rostească discursul învăţat pe de rost: “Tată, îmi pare rău. Ştiu…”
El, însă, a oprit-o. “Nu vorbi, copilă. N-avem timp de asta. Nu e timp pentru scuze. Ai să întârzii la petrecere. Am pregătit pentru tine un banchet acasă.”
.. din cartea “Tulburătoarele descoperiri ale Harului” de Philip Yancey
COMANDĂ ACCESÂND: http://librariabetania.blogspot.com
